Cum A Ajuns Gustul Principala Plăcere Umană?

De ce o fi ajuns gustul principala plăcere umană?

Mă întreb eu în timp ce ronţăi tacticos 2 piersici şi zâmbesc pe sub mustăţi de cât de bune sunt.

Dacă am scoate plăcerea gustului din ecuaţie, am fi cu toţii silueţi, pentru că, neexistând tentaţia să mâncăm greşit, am alege doar pe considerente raţionale mâncarea.

Dacă te întreb acum de ce mănânci pizza sau îngheţată sau de ce îţi plac cartofii prăjiţi cu mujdei (na, belea, că salivez, şi mie îmi plac, deşi îi ocolesc), o să îmi răspunzi simplu: pentru că sunt gustoase.

În realitate, nu pentru că sunt gustoase mănânci tu ce mănânci.

Îmi şi imaginez chipul tău când citeşti asta.

”Cum adică nu pentru că sunt gustoase le mănânc, când eu mă lupt de ani de zile să mă abţin şi fix de asta nu-mi iese? Pentru că sunt aşa de bune la gust?”

S-a făcut un experiment acum câţiva ani, fix pe acest subiect.

Plăcerea gustului. A fost adunat un grup de oameni, autodeclaraţi gurmanzi înrăiţi sau dependenţi de dulciuri şi au fost puşi într-o sală unde erau întinse mese cu toate bunătăţurile din lume, de salivai şi cu ochii.

Li s-a dat undă verde la mâncat, pe principiul: mâncaţi orice, oricât aveţi nevoie şi opriţi-vă când nu mai simţiţi nevoia să continuaţi.

Înainte de a intra in acea sală, însă, fiecare participant a primit o injecţie cu o soluţie folosită doar în cazuri de urgenţă în spitale, în cazul supradozelor de droguri, care blochează reacţiile stupefiantelor la nivelul creierului.

Nu li s-a spus nimic despre natura acestei injecţii.

Zis şi făcut, s-a dat drumul la răsfăţ. Fiecare participant s-a îndreptat ca un erou către mâncarea favorită. “Hei, în fond este un experiment, pot să mănânc cât îmi pofteşte inima”.

Ce s-a întâmplat în realitate?

Participanţii au gustat cu poftă o dată din mâncarea favorită, din ciocolată sau ce era. Au mai gustat şi a doua oară, apoi s-au oprit miraţi. Nu mai simţeau nevoia să continue.

Explicaţia este următoarea: prin injecţia făcută, se blocase declanşarea plăcerii la nivelul creierului.

În lipsa declanşării unei senzaţii la nivelul creierului, gustul nu mai are niciun sens.  Fără interpretarea dată de creier senzaţiei, senzaţia în sine este nulă.

Valabil pentru văz, pentru auz, pentru orice gust care necesită interpretarea unui semnal trimis către creier.

Da, ştiu, mai că te-ar tenta şi pe tine un astfel de scut împotriva unei ciocolate delicioase. Dar aici vorbim de lucruri extreme şi de experimente.

Prima idee principală pe care vreau să o înţelegi din această povestioară este că plăcerea, nu gustul, se află în spatele afinităţii tale pentru mâncărurile “care îngraşă” şi de care parcă nu poţi scăpa.

Iar plăcerea este rezultatul direct al interpretării acelui semnal trimis la creier, de la nivelul papilelor gustative.

A doua idee principală este că plăcerea se declanşează când semnalul trimis este suficient de puternic, dar nu prea puternic.

Adică “la fix”.

Acest “la fix” este dictat de obişnuinţele tale alimentare.

Acest “la fix” este modificabil, în sensul bun sau în sensul mai puţin bun. Te poţi obişnui cu gusturi mai intense, moment în care gustul unui măr devine prea fad şi nu mai declanşează plăcere. Sau te poţi obişnui cu gusturi mai delicate, mai simple, moment în care o ciocolată ţi se pare prea dulce la gust şi chiar îţi displace, nu îţi mai declanşează plăcere.

Ai un termostat al intensităţii gusturilor, la nivelul papilelor tale gustative, la care se declanşează plăcerea şi care este modificabil în sus sau în jos.

Da, îţi vine a râde şi a nu crede că poţi modifica acest termostat, dar martori sunt multitudinea de oameni dependenţi de dulce, ce au trecut prin programele Școlii de Slăbit şi au descoperit ce înseamnă să nu mai poţi mânca ciocolată sau îngheţată pentru că “nu mai îmi place ca pe vremuri”.

Cum ai ajuns tu dependent de mâncare, de dulciuri?

Practic, ai fost întotdeauna dependent.

Dar dependent nu de gust, ci de plăcerea declanşată în creier când tu faci un lucru care asigură supravieţuirea organismului, cum ar fi mâncatul.

Un factor zilnic care contribuie la denaturarea “termostatului” gustativ este stresul.

Dacă scopul principal al corpului tău este supravieţuirea ta cât mai mult timp, scopul sufletului tău este fericirea şi exprimarea sinelui. Acum, nu mâine, nu altă dată.

De aceea, stresul are efect de “adunat praful sub preş” la nivelul sufletului, care suflet cere insistent satisfacţie, adică fericire şi trăiri.

Din start, stresul tău potenţează nevoia de a găsi metode de defulare, de anesteziere, de plăcere.

Mâncarea este cel mai la îndemână anestezic. Cel mai la îndemână drog.

Tu crezi că este şi cel mai inofensiv, dar dacă te uiţi puţin în lume, la efectele alimentaţiei greşite… Dar asta e altă discuţie.

Cert este că plăcerea obţinută din mâncare este un joc pe care l-ai deprins din fragedă pruncie. Mama te alăpta ori de câte ori plângeai. Te împăca cu o ciocolăţică atunci când erai îmbufnat şi vroiai să mergi în braţe, nu pe jos. Îţi cumpăra tort de ziua ta, să sărbătoriţi.

“Dacă eşti cuminte, îţi cumpăr o ciocolată”

Mai departe, Crăciunul, Paştele, întâlnirile romantice, despărţirile şi suferitul din dragoste, stresul după o zi de muncă, mai zi-mi, că le ştii. Toate au punct central sărbătoritul prin mâncare sau fugitul în mâncare, adică plăcerea. Adică sufletul care-şi cere drepturile.

Cu cât stresul adunat sub preş este mai mare, cu atât şi nevoia de plăcere este mai mare.

Energia, timpul, libertatea de exprimare, setarea mentală, însăşi posibilităţile tale de a căuta şi face lucruri şi activităţi care să te hrănească sufleteşte mai mult decât o pizza bună, şi fără efort… mai rar. Chiar că se găsesc mai rar.

“Cum să mă gândesc eu la hobbyuri şi la plimbări sub clar de lună, când pot să îmi iau doza de plăcere dintr-o ciorbiţă de burtă?”

Sună ilar, dar este atât de autentic.

Cu drag te rog, ia uită-te la tine 1 minut, nu mai mult. Aştepţi cu nerăbdarea momentul în care simţi plăcerea din timpul mâncatului?

Te uiţi la mine un picuţ chiorâş dacă te încurajez să găseşti alte lucruri care să îţi hrănească sufletul, în afara senzaţiei fizice de plăcere generată temporar de mâncare?

Gustul a ajuns principala plăcere umană pentru că a fost exersat cel mai des! Simplu. Scurt. La obiect.

Pentru că este la îndemână.

Pentru că este susţinut de o industrie care pune în centru doar “plăcerea gustului” (de câte ori auzi expresia aceasta în reclame?).

Pentru că nu consumă timp.

Pentru că te anesteziază şi te relaxează.

Pentru că poti face asta stând pe canapea.

Pentru că o poţi face zilnic.

Pentru că uiţi că vrei să slăbeşti până mâine, după ce ai călcat greşit cu o îngheţată.

Pentru că uiţi de toate, de stres, de nevoi, pentru o scurtă bucată de timp.

Noroc că mâncăm de mai multe ori pe zi.

De aceea, a slăbi, a scăpa din acest cerc vicios al plăcerii dependente a gustului nu se face cu simple reguli de alimentaţie, ci cu suport pas cu pas.

Cu sprijin, cu educaţie, cu înţelegerea mecanismelor, cu responsabilizarea personală progresivă.

Cu schimbarea care necesită un interval de 1-3 luni, a setării mentale, în bine.

Cu practică, cu răbdare.

Este un drum pe care puţini îl pot parcurge singuri. Din aceleaşi veşnice motive: stresul, lipsa de timp, de organizare, de motivaţie constantă şi anestezierea cu mâncare.

(NOTĂ: Primești suport timp de 3 luni în cadrul programului Slăbește în 90 de Zile. Citește mai multe detalii, aici.)

Este o vorbă genială, o ador, care spune, pleonastic: ”Dacă nimic nu se schimbă, nimic nu se schimbă.”

Cum a ajuns gustul principala ta plăcere umană?

Prin repetiţie.

Îţi doreşti altceva de la tine?

Practică altceva, în fiecare zi.

Altfel, dacă nimic nu se schimbă…

– Ramona