skip to Main Content
Mâncatul Emoțional

Mâncatul Emoțional

Dacă ar fi să găsim “capul răutăţilor” în slăbit, cuiul lui Pepelea, furcile caudine ale slăbitului şi rădăcina multor probleme, acestea ar fi cu siguranţă mâncatul emoţional.

Toate planificările, toate impulsurile de moment de a face lucrurile bine, toate vizualizările din categoria “Gata, de acum încolo mă apuc de treabă”, sunt spulberate de momentul în care vrei să uiţi de toate de pe lumea asta şi alegi să faci asta mâncând. Păcat că momentul acela în care, în timp ce mănânci, te simţi bine, nu poate dura la infinit.

Pentru că, imediat ce ai terminat răsfăţul, inevitabil apar vina, mustrările de conştiinţă şi dezamăgirea de sine.

Iar trebuie să amâni ceea ce ştii că e bine pentru tine, aşa că mai bine nu te mai gândeşti acum. Tot ai comis-o. Mai este şi mâine o zi.

Acest cerc vicios poate dura o viaţă întreagă. Mereu ai impresia că de mâine va fi altfel, că după 1 Ianuarie va fi altfel, că până la ziua ta tu vei fi altfel.

Dar cum poate fi altfel ceva ce întreţii zilnic prin acelaşi comportament?

Ştii unde greşeşti? Aştepţi şi chiar crezi că va veni ziua în care vei avea o voinţă care să te treacă de orice tentaţie, de orice emoţie care te împinge să te anesteziezi cu mâncare. Că într-o zi vei fi subit pregătit să le rezolvi pe toate şi că nimic nu te va mai putea deraia de la drumul tău.


​Este ca şi când, nealergând vreodată, crezi că într-o zi vei putea alerga un maraton fără antrenament.


​Nu este fizic posibil.

Înainte de a continua să te critici pentru acest comportament pe care îl menţii de ani de zile, pentru lipsa ta de voinţă, trebuie să înţelegi un lucru.

Este normal ca voinţa ta să se ducă în cap când eşti stresat şi este normal să cedezi tentaţiilor. Normal nu înseamnă şi bine. Iar acest normal este corectabil, este rezolvabil.

Ai nevoie să înțelegi de ce se întâmplă aceste lucruri, pentru a le putea rezolva.

În spatele mâncatului emoţional se află stresul, de orice natură ar fi el. Nimic nou până aici.

Însă stresul emoţional declanşează în corpul tău mecanisme de autosupravieţuire.   Când eşti stresat, corpul nu ştie că eşti stresat pentru că te-ai îngrăşat, pentru că locul de muncă este solicitant sau pentru că te aleargă lupul prin pădure.

Pentru corpul tău, stresul este declanşatorul reacţiilor automate, ce ţin de mecanismele de supravieţuire.

Sistemul nervos simpatic (parte a sistemului tau nervos autonom, care funcţionează fără să fii tu conştient de el) este responsabil cu comportamentul tău în situaţii de stres, din categoria luptă sau fugi.

Voinţa în momentele de stres este “suprascrisă”, este anulată. Pentru că voinţa ține de Conştient, ţine de Sistemul Nervos Central. Iar corpul tău nu îşi permite ca tu să calculezi şi să raţionezi când eşti într-o situaţie de “luptă sau fugi”.

Oare să o iau în stânga sau în dreapta când mă aleargă lupul? Să ridic genunchii mai sus când alerg sau să-i țin mai jos? Oare să lovesc cu piciorul drept sau cu piciorul stâng, care o fi mai eficient?

Orice gând care ţine de raţional, de conştient, este înlocuit cu reacţii involuntare, mai rapide, care măresc şansele de supravieţuire.

Pentru că, într-o situatie de criză, nu mai e timp de gândit, e timp doar de acţionat, şi de acţionat repede.

Faptul că atunci când eşti stresat, voinţa ta se duce pe apa sâmbetei, este un comportament normal, iar nu încă o slăbiciune de-a ta, încă un lucru pentru care să te critici.


​Când eşti stresat, când eşti obosit, corpul tău preia controlul, încercând să rezolve situaţia.


​Nevoia de glucoză creşte, pentru că, în situaţie de stres, corpul se pregăteşte să lupte, să fugă, iar muşchii tăi au nevoie de hrană rapidă.

Iar cum celulele tale consumă zahăr simplu şi oxigen, ghici ce îţi face cu ochiul în aceste situaţii. Dulciurile, alimentele procesate, cu carbohidraţi rapizi gen biscuiţi, ciocolată şi altele dens calorice.

Pentru că organismul tău ţi-a suprascris voinţa din motive de stres şi încearcă să te apere, să te îngrijească, să supravietuiască.

Problema, aşadar, nu este la faptul că cedezi, ci la faptul că din start trimiţi semnale greşite corpului tău şi că întreţii acest cerc vicios.

Ce poți face?

În primul rând, poţi umbla la sursa stresului. Nu poţi elimina toate sursele de stres, dar îţi spun cea mai mare sursă la care poţi si trebuie să renunţi: autocritica!

De ce? Pentru că ea este motivul principal pentru care mănânci, mai mult decât toate celelalte motive la un loc.

Te autocritici, pentru orice faci, pentru faptul că nu eşti perfect aşa cum ai fi vrut şi cum ai fi putut, pentru că persişti într-o situaţie imperfectă, nemulţumitoare şi simţi că te iroseşti ca om.

Frumoase cuvinte îţi mai spui!

Este oare de mirare că sufletul tău va dori să “scape” de gura ta, fie şi temporar?   Aşa că te anesteziezi cu mâncare.

Ştii care este cel mai mare sabotor al oricărei cure de slăbire? Autocritica! Pentru că ea îţi fură liniştea zilei de azi şi îţi îngenunchează de cele mai multe ori voinţa.

Mâncarea este un simplu pansament sufletesc pentru rănile emoționale pe care ţi le autoinduci zilnic, din obisnuinţă. Pentru că mâncarea declanşează endorfine şi plăcere în corp şi face mintea să tacă.

Iar sufletul tău vrea ca mintea să tacă, să aibă şi el loc să respire.


​Indiferent că începi o cură de slăbire, că vrei să schimbi ceva la tine în bine, dizolvă autocritica şi transform-o în autoînţelegere, în răbdare, în acceptare personală.


​Da, te vei împiedica. Da, vei greşi. Da, va dura până te schimbi. Da, va fi obositor.  Da, vei avea momente când vei vrea să renunţi. Şi ce dacă? Insistă, nici Roma nu a fost construită într-o zi!

Dacă vrei să reuşeşti, atunci trebuie ca orice gând critic să îl transformi într-un gând de acceptare de sine, de blândeţe. Acceptă orice greşeală faci şi doar continuă! Doar continuă! Fără critici!

Abia atunci stresul care te însoţeşte zilnic se va disipa şi va face loc…. liniştii.

Slăbitul este o provocare sufletească, nu fizică. În spatele tău trebuie să rămână autocritica şi nerăbdarea, dacă vrei ca în faţa ta să se găsească mulţumirea de sine si reuşita.

Viaţa fără autocritică este o viaţă fără mâncat emoţional. Pentru că unde nu mai există rana, nu mai e nevoie de pansament.

Ne auzim curând,

– Ramona

Back To Top